Colț de suflet by Dana Popa

 Am evitat mult timp să mă privesc cu adevărat. Nu pentru că nu aveam oglindă. Ci pentru că mă uitam în grabă. Treceam pe lângă mine cum trecem pe lângă lucrurile cu care ne-am obișnuit. Și poate asta e cel mai ciudat: nu observi schimbarea când o vezi în fiecare zi. Corpul se schimbă în liniște. Puțin câte puțin. Atât de încet încât mintea rămâne în urmă. Și într-o zi, nu oglinda te lovește… ci conștientizarea. Momentul în care te vezi și înțelegi că ai lipsit puțin de lângă tine. Nu din răutate. Nu din nepăsare. Ci pentru că viața se întâmplă repede. Și uneori ne pierdem printre zile. Dar oglinda nu judecă. Ea doar arată. Noi suntem cei care ne rănim prin felul în care ne privim. Și poate… vindecarea începe în ziua în care ne uităm la noi fără ură. Fără rușine. Fără pedeapsă. Doar cu adevăr. Mă privesc cu blândețe, nu cu vină. Dana

 Mult timp am crezut că e despre mâncare. Că mănânc prea mult. Că aleg greșit. Că nu am voință. Dar nu a fost doar asta. A fost despre oboseală. Despre „lasă că merge și așa”. Despre zile în care nu m-am mai pus pe mine pe primul loc. A fost despre grabă. Despre comoditate. Despre momente în care nu am mai vrut să simt nimic și am ales ceva rapid. Nu m-am îngrășat dintr-o decizie mare. Ci din multe decizii mici pe care nici nu le-am observat. Și poate… nici nu e corect să dau vina pe mâncare. Pentru că mâncarea nu decide. Eu decid. Chiar și atunci când nu sunt atentă. Și poate nu trebuie să schimb totul deodată. Poate e suficient să aleg diferit, din când în când. Să mă opresc o clipă. Să mă întreb: „de ce fac asta?” Și să mă întorc, încet, la mine. Fără vină. Fără grabă. Dana

 Nu m-am îngrășat într-o săptămână. Nu a fost o explozie. A fost liniște. A fost comod. A fost „merge și așa”. A fost încă o zi în care nu am fost atentă. Și încă una. Și încă una. Până când, într-o zi,  nu m-am mai recunoscut în hainele mele. Nu în oglindă m-a durut cel mai tare. Ci în momentul în care am realizat că nu am fost prezentă. Nu mi-am ascultat corpul. Nu m-am privit cu adevărat. Și atunci am înțeles ceva simplu: Nu corpul se schimbă brusc. Atenția dispare treptat. Și poate… nu trebuie să ne pedepsim pentru asta. Poate trebuie doar să ne întoarcem la noi. Cu răbdare. Fără grabă. Fără rușine. Mă văd din nou, fără să mă judec. Dana

 Nu știu exact când s-a întâmplat. Nu a fost într-o zi anume. A fost încet. Atât de încet încât nu am simțit. Am purtat haine elastice, lejere, comode. Și totul părea la fel. Până într-o zi… când am vrut să închei o cămașă. Și nu s-a mai închis. Atunci nu corpul m-a surprins. Ci lipsa mea de atenție. Nu m-am schimbat peste noapte. Doar nu m-am mai privit cu adevărat. Și în momentul ăla am înțeles ceva: E ușor să te îndepărtezi de tine când nu ești atent. Nu e despre vină. Nu e despre judecată. E despre conștientizare. Pentru că nu doar eu sunt așa. Mulți oameni ajung acolo fără să-și dea seama. Nu din nepăsare. Ci din obișnuință. Și poate… nu avem nevoie să ne criticăm. Poate avem nevoie doar să ne întoarcem la noi. Să ne uităm. Să simțim. Să fim atenți din nou. Atât. Dana

 Nu știu de ce am venit aici. Și nu simt că trebuie să știu. Câteodată spun „legământ”, dar nu ca să mă lege de ceva, ci pentru că sună frumos. Nu mă sperie necunoscutul. Nu mă sperie drumul. Orice experiență vine, o primesc. Cu bucurie sau ca lecție. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc. Și poate… nu trebuie să înțeleg totul. Poate e suficient să trăiesc. Dana

 Câteodată mă întreb… de ce oi fi venit eu pe pământ? Și în același timp, sunt recunoscătoare. Pentru viața pe care o am, pentru sănătate, iubire, împlinire, pentru tot ce trăiesc în fiecare clipă. Mulțumesc cerului, pământului, Universului… și chiar și „bărbosului” 😄 (cică Doamne Doamne are barbă… dar cine știe?) Nu știu în ce cred exact. Nu știu dacă există un „EL”. Poate sunt doar gânduri. Poate sunt extratereștri care ne-au creat, cum creăm noi roboți și le dăm task-uri. Cine știe… poate când am venit aici, am semnat un contract. Am plecat de undeva, ca să mă întorc cândva cu amintiri și experiențe. Nu știu. Dar știu că trăiesc. Și că simt. Și poate… asta e de ajuns. Existența mea are sens chiar în tăcere. Dana

 Cu mine sau fără mine, planeta continuă să trăiască. Soarele răsare fără să mă întrebe, ploaia cade fără să mă caute. Totul merge mai departe, ca și cum nu aș conta. Și poate… chiar nu contez în felul în care cred eu. Nu sunt centrul lumii. Nu sunt de neînlocuit. Și totuși… sunt aici. Respir. Simt. Trăiesc. Poate nu las urme în istorie, dar las urme în clipe. Într-o privire, într-un cuvânt, într-o atingere. Poate nu schimb lumea… dar schimb o stare. Un moment. Un om. Și poate… asta e tot ce contează. Existența mea are sens, chiar în tăcere.  Dana