Unde se duc cuvintele când nu le scriem?
De mult nu am mai scris. Sau cel puțin așa am crezut. Pentru că, dacă mă gândesc mai bine, cuvintele nu au dispărut. Au mers cu mine la muncă. Au mers cu mine în vacanță. Au stat cu mine când am râs. Au stat cu mine când am obosit. Doar că nu le-am așezat pe hârtie. Și poate că asta facem uneori. Credem că am abandonat o parte din noi, când de fapt ea merge în continuare alături de noi. În liniște. Așteptând. Nu s-a supărat că am lipsit. Nu m-a certat că nu am venit. A stat acolo, răbdătoare. Ca un prieten vechi care deschide ușa și după ani de zile de parcă ai plecat ieri. Poate inspirația nu pleacă niciodată. Poate doar se ascunde printre zile obișnuite. Printre cumpărături. Printre ture de muncă. Printre vacanțe și griji. Iar într-o zi, fără să facă zgomot, se așază lângă tine și spune: „Sunt aici. Putem continua.” Și atunci scrii din nou. Nu ca să recuperezi timpul pierdut. Ci ca să fii prezent în timpul care a rămas. Cuvintele m-au așteptat. Dana