Oglinda nu minte, dar nici nu judecă

 Am evitat mult timp să mă privesc cu adevărat.

Nu pentru că nu aveam oglindă.

Ci pentru că mă uitam în grabă.

Treceam pe lângă mine

cum trecem pe lângă lucrurile cu care ne-am obișnuit.

Și poate asta e cel mai ciudat: nu observi schimbarea

când o vezi în fiecare zi.

Corpul se schimbă în liniște.

Puțin câte puțin.

Atât de încet încât mintea rămâne în urmă.

Și într-o zi,

nu oglinda te lovește…

ci conștientizarea.

Momentul în care te vezi

și înțelegi că ai lipsit puțin de lângă tine.

Nu din răutate.

Nu din nepăsare.

Ci pentru că viața se întâmplă repede.

Și uneori ne pierdem printre zile.

Dar oglinda nu judecă.

Ea doar arată.

Noi suntem cei care ne rănim

prin felul în care ne privim.

Și poate…

vindecarea începe în ziua în care ne uităm la noi

fără ură.

Fără rușine.

Fără pedeapsă.

Doar cu adevăr.

Mă privesc cu blândețe, nu cu vină.

Dana