Lumina din fereastră
M-am gândit astăzi că scriu într-un loc aproape gol. Nu știu câți intră pe blogul meu. Nu știu câți citesc. Nu știu dacă cineva ajunge până la ultimul rând. Și, pentru prima dată după mult timp, am realizat că este în regulă. Nu mai scriu ca să demonstrez ceva. Nu mai scriu ca să fiu văzută. Nu mai scriu ca să adun oameni. Scriu pentru că uneori un gând îmi bate la ușă și îmi spune: „Nu mă lăsa să trec prin viața ta fără să mă așezi în cuvinte.” Și atunci mă opresc. Scriu. Uneori despre timp. Alteori despre corp. Despre mandale. Despre întrebări fără răspuns. Despre mine. Și poate că toate aceste texte nu sunt altceva decât felul meu de a-mi ține companie. Poate că blogul meu este o cameră cu o lumină aprinsă. Nu stau în prag și nu chem pe nimeni. Pur și simplu las lumina aprinsă. Iar dacă într-o zi cineva va intra, bine a venit. Dacă nu intră nimeni, tot bine. Pentru că lumina aceea este și pentru mine. Și poate că uneori, în viață, nu trebuie să construim ceva măreț. Poate este ...