Postări

Nu mai alerg după mine

-
 A fost o vreme când aveam impresia că sunt în urmă. În urmă cu visele mele. În urmă cu mandalele. În urmă cu scrisul. În urmă cu timpul. Mă uitam la oameni care păreau că au început mai devreme, au făcut mai mult, au ajuns mai departe. Și mă întrebam dacă nu cumva am ratat trenul. Dacă nu cumva, descoperind mandalele la 50 de ani, am ajuns prea târziu la propria mea poveste. Dar încep să cred că nu există întârziere. Există doar drumul fiecăruia. Poate că la douăzeci de ani nu aș fi avut răbdarea pe care o am acum. Poate că la treizeci nu aș fi înțeles ce înțeleg astăzi. Poate că tot ce am trăit până aici a fost pregătirea pentru omul care sunt acum. Și atunci... de ce mă grăbesc? De ce mă port cu mine ca și cum aș avea ceva de recuperat? Nu mai vreau să alerg după mine. Vreau să merg alături de mine. Să fac o mandală fără să mă întreb dacă va deveni celebră. Să scriu un text fără să mă întreb câți îl vor citi. Să beau cafeaua fără să mă gândesc la următorul lucru de pe listă. Să ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Unde se duc cuvintele când nu le scriem?

-
 De mult nu am mai scris. Sau cel puțin așa am crezut. Pentru că, dacă mă gândesc mai bine, cuvintele nu au dispărut. Au mers cu mine la muncă. Au mers cu mine în vacanță. Au stat cu mine când am râs. Au stat cu mine când am obosit. Doar că nu le-am așezat pe hârtie. Și poate că asta facem uneori. Credem că am abandonat o parte din noi, când de fapt ea merge în continuare alături de noi. În liniște. Așteptând. Nu s-a supărat că am lipsit. Nu m-a certat că nu am venit. A stat acolo, răbdătoare. Ca un prieten vechi care deschide ușa și după ani de zile de parcă ai plecat ieri. Poate inspirația nu pleacă niciodată. Poate doar se ascunde printre zile obișnuite. Printre cumpărături. Printre ture de muncă. Printre vacanțe și griji. Iar într-o zi, fără să facă zgomot, se așază lângă tine și spune: „Sunt aici. Putem continua.” Și atunci scrii din nou. Nu ca să recuperezi timpul pierdut. Ci ca să fii prezent în timpul care a rămas. Cuvintele m-au așteptat. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Uneori ne întoarcem

-
 Există perioade în care scriu. Și perioade în care tac. Cândva credeam că dacă mă opresc, am pierdut ceva. Că trebuie să fiu constantă. Să nu întrerup firul. Astăzi nu mai cred asta. Viața are anotimpurile ei. Sunt zile în care cuvintele curg. Și zile în care se ascund. Sunt perioade în care creez. Și perioade în care doar trăiesc. Iar acum înțeleg că și asta face parte din drum. Nu trebuie să înfloresc în fiecare zi. Uneori cresc rădăcini. Uneori adun experiențe. Uneori mă îndepărtez puțin de locurile care îmi plac. Dar dacă sunt cu adevărat ale mele, mă întorc. Așa cum m-am întors la blog. Nu pentru că trebuia. Nu pentru că mă aștepta cineva. Ci pentru că am avut din nou ceva de spus. Și poate că asta este suficient. Să pleci când ai nevoie. Să te întorci când simți. Fără vină. Nu m-am pierdut. M-am întors. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Într-o zi ne trezim

-
 Cred că fiecare om are un moment al lui. Nu unul dramatic. Nu unul care schimbă lumea. Doar un moment simplu în care se privește altfel. Poate într-o dimineață obișnuită. Poate într-o fotografie. Poate într-o tăcere. Și atunci înțelege că a trecut mult timp de când nu s-a mai ascultat cu adevărat. Nu pentru că nu i-a păsat. Ci pentru că viața l-a luat înainte. Responsabilități. Oboseală. Rutine. Și printre toate astea, omul uită încet de el. Până într-o zi când se trezește. Nu speriat. Nu disperat. Doar conștient. Și poate acela e începutul schimbării reale. Nu dieta. Nu planul perfect. Nu promisiunile făcute în grabă. Ci clipa în care omul spune: „M-am neglijat suficient. Acum vreau să mă văd din nou.” Și cred că de acolo începe totul. Dintr-o privire sinceră către tine. Conștientizarea este începutul schimbării. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Poate nu ne pierdem dintr-odată

-
 Poate nimeni nu se pierde într-o singură zi. Poate ne îndepărtăm de noi puțin câte puțin, aproape fără să simțim. O zi în care alegem comoditatea. O zi în care spunem „nu acum”. O zi în care oboseala câștigă. Și apoi încă una. Până când ajungem să trăim pe pilot automat. Mâncăm fără să simțim foamea. Dormim fără să ne odihnim cu adevărat. Trecem pe lângă noi ca pe lângă un străin cunoscut. Și poate cel mai trist nu este că ne schimbăm. Ci că nu mai suntem prezenți în propria viață. Dar cred că există un moment pentru fiecare om. Un moment mic, aparent banal, care îl trezește. O fotografie. O privire în oglindă. O cămașă care nu se mai încheie. O oboseală care nu mai poate fi ignorată. Și atunci începe întoarcerea. Nu una spectaculoasă. Nu într-o zi. Ci încet. Cu mai multă atenție. Cu mai mult adevăr. Cu mai multă grijă pentru sine. Poate asta înseamnă, de fapt, să te regăsești. Mă întorc la mine, în liniște. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Nu observăm timpul când trăim în grabă

-
 Când eram mai tânără, credeam că schimbările mari se văd imediat. Credeam că bătrânețea vine brusc. Că oboseala apare dintr-odată. Că oamenii se pierd într-o singură zi. Dar nu e așa. Totul vine încet. Atât de încet încât aproape nu observi. Timpul nu aleargă. Doar noi suntem ocupați. Și între două dimineți grăbite, două zile de muncă și câteva „lasă că mâine”… trec luni. Uneori ani. Apoi ne uităm la noi și avem impresia că viața a fugit înaintea noastră. Dar poate viața nu a fugit. Poate doar am trăit-o pe repede înainte. Fără să ne privim suficient. Fără să ne ascultăm. Și poate de asta doare uneori timpul: nu pentru că trece, ci pentru că nu știm unde am fost cât timp a trecut. Dar încă suntem aici. Și poate că niciodată nu e prea târziu să ne întoarcem puțin către noi. Să încetinim. Să simțim. Să trăim mai prezent. Îmi trăiesc viața mai conștient. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Ne obișnuim cu noi înșine

-
 Cred că cel mai periculos lucru nu este schimbarea. Ci obișnuința. Ne obișnuim cu oboseala. Cu „lasă că merge”. Cu hainele largi. Cu durerile mici. Cu amânarea. Ne obișnuim atât de mult cu noi, încât încetăm să ne mai vedem. Și poate de asta schimbările mari nu vin cu zgomot. Vin în liniște. Kilogram cu kilogram. Zi cu zi. Gând cu gând. Până într-o clipă în care ceva ne trezește. O oglindă. O fotografie. O cămașă care nu se mai încheie. Și atunci spunem: „Când s-a întâmplat?” Dar adevărul este că nu s-a întâmplat într-o zi. S-a întâmplat în toate zilele în care nu am fost prezenți. Și poate… nu trebuie să ne pedepsim pentru asta. Poate trebuie doar să începem să ne observăm din nou. Cu sinceritate. Cu răbdare. Cu mai multă grijă față de noi. Mă observ fără să mă condamn. Dana
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe