Colț de suflet by Dana Popa

M-am gândit la ceva foarte simplu. De ce oare, într-un loc în care mergem pentru sănătate, găsim atât de ușor lucruri care nu sunt tocmai prietene cu ea? Spitale. Săli de așteptare. Coridoare. Și, undeva, un tonomat. Sucuri. Ciocolată. Chipsuri. Tot felul de lucruri pe care le cumpărăm repede, mai ales când suntem obosiți, stresați sau așteptăm de câteva ore. Nu spun că nu avem voie să mâncăm o ciocolată. Doamne ferește, tocmai eu să spun asta? .... Dar mi se pare interesantă contradicția. Intrăm într-un spital pentru că sănătatea noastră sau a cuiva drag ne preocupă. Și, în timp ce așteptăm, mediul din jurul nostru ne oferă exact lucrurile pe care ni se spune atât de des să le consumăm cu măsură. Poate că nu este nimic rău în asta. Poate este doar o afacere. Oamenii au nevoie să mănânce, personalul are nevoie de ceva rapid, vizitatorii stau uneori ore întregi. Înțeleg. Dar m-a făcut să mă gândesc la ceva mai mare. Cât de ușor este, de fapt, să alegem sănătos? Ni se spune să avem grijă...

Mă uit uneori la oameni și mă întreb cât de mult am evoluat. Nu mă refer la tehnologie. Acolo, jos pălăria. Avem telefoane care fac aproape orice, mașini care știu să parcheze singure, roboți, inteligență artificială și tot felul de lucruri pe care, acum câteva zeci de ani, le-am fi considerat SF. Dar noi? Noi cât am evoluat? Am văzut într-un loc ceva foarte simplu. Era apă gratuită. Lângă ea era un aparat cu sucuri. Și oamenii alegeau sucul. M-am uitat și am zâmbit. Nu pentru că vreau să judec pe cineva. Și eu aleg uneori lucruri despre care știu foarte bine că nu sunt cea mai bună alegere. Dar m-a făcut să mă gândesc. Dacă avem acces la informație mai mult ca niciodată, dacă știm ce ne face bine și ce ne face rău, de ce continuăm să alegem atât de des ceea ce nu ne face bine? Știm că avem nevoie de somn, dar ne culcăm târziu. Știm că mișcarea ne face bine, dar preferăm canapeaua. Știm că trebuie să avem grijă de sănătate, dar ne amintim de ea abia când apare o problemă. Știm că timpu...

Și nu mă refer la o anumită vârstă. Văd oameni tineri care vor să știe deja ce vor de la viață, să aibă succes, bani, o carieră, o casă, o relație perfectă și, dacă se poate, toate până ieri. Văd oameni mai în vârstă care se uită în urmă și se întreabă de ce nu au făcut mai mult, de ce nu au ajuns mai departe, de ce alții au reușit și ei nu. Parcă am uitat să avem răbdare cu noi. Dacă nu ne iese ceva din prima, credem că nu suntem buni. Dacă altcineva ajunge înaintea noastră, avem impresia că am rămas în urmă. Dacă la o anumită vârstă nu avem ceea ce ne-am imaginat când eram mai tineri, începem să credem că am pierdut timpul. Dar cine a stabilit toate aceste termene? Cine a spus că la 20 de ani trebuie să știi cine ești? Că la 30 trebuie să ai totul pus la punct? Că la 40 trebuie să fii realizat? Că la 50 nu mai ai voie să începi ceva nou? Poate că ne-am transformat viața într-o cursă fără să ne dăm seama. Ne uităm la ceilalți și alergăm. Apoi ne uităm la noi și ne întreb...

De câteva luni caut două persoane pentru curățenia camerelor de hotel. Două. Nu douăzeci. Nu o sută. Două persoane care să vină la muncă și să spună: „Da, vreau să muncesc.” Am primit peste 150 de CV-uri. Și aici începe mica mea enigmă. Citesc. Sun. Nu răspunde nimeni. Mai încerc. Tot nimic. Iar când, în sfârșit, cineva răspunde, descopăr că uneori ultima experiență de muncă a fost în 2020. Și atunci mă uit la CV și mă întreb: ...Oare ce s-a întâmplat între timp?... Nu judec. Chiar nu. Pentru că nu știu povestea fiecărui om. Poate a crescut copii. Poate a avut grijă de cineva. Poate a fost bolnav. Poate a trecut printr-o perioadă grea. Poate pur și simplu viața lui a mers pe alt drum. Dar recunosc că uneori mă uit la lumea în care trăim și mă întreb dacă nu cumva am început să visăm cu toții la același lucru: să avem bani, să avem timp, să avem libertate, dar să muncim cât mai puțin pentru toate acestea. Și apoi mă uit la mine și îmi vine să râd. Pentru că eu încă sunt aici. Muncesc. C...

Uneori mă uit în jur și am impresia că lumea s-a schimbat. Parcă toată lumea vrea totul repede. Bani repede. Succes repede. Viață frumoasă repede. Dacă se poate, fără prea multă muncă și, ideal, fără prea multe responsabilități. Și atunci mă uit la mine și mă întreb: ...Eu de ce încă muncesc atât?... He he he. Poate pentru că nu am găsit încă butonul magic. Sau poate pentru că fac parte din generația care a fost învățată că, dacă vrei ceva, muncești pentru acel lucru. Dar recunosc ceva. Uneori sunt și eu ofticată. Da, am spus-o! Mă uit la cineva care pare că a găsit o scurtătură și mă gândesc: ...Ia uite-l și pe ăsta... După care îmi dau seama că nu știu povestea lui. Nu știu cât a muncit. Nu știu ce a sacrificat. Nu știu ce ajutor a primit. Nu știu nici măcar dacă ceea ce văd eu este realitatea lui. Văd doar rezultatul. Și poate asta facem cu toții. Comparăm capitolul nostru de mijloc cu pagina de succes a altcuiva. Poate lumea nu s-a schimbat chiar atât de mult. Poate doar eu am înce...

M-am hotărât să nu mai încerc să-mi pun gândurile în ordine pentru alții. Pe blogul meu poate fi puțin haos. Astăzi pot vorbi despre viață. Mâine despre un vis. Poimâine pot râde de mine. Într-o altă zi pot scrie ceva care mă doare. Și poate, printre toate astea, voi pune și o mandală. De ce nu? Este locul meu. Nu vreau să fie perfect. Vreau să fie adevărat. Dacă cineva intră aici și îi place un text, mă bucur. Dacă altul trece mai departe, este în regulă. Poate cineva va găsi aici exact gândul de care avea nevoie. Poate altcineva nu va găsi nimic. Și este bine și așa. Nu putem fi pe placul tuturor. Nici măcar nu trebuie. Așa că voi continua să scriu despre ce îmi trece prin minte. Despre viață. Despre timp. Despre vise. Despre frici. Despre bucurii. Despre mandale. Despre vacanțe. Despre mine. Un mic amalgam de gânduri, amintiri și întrebări. Al meu. Și dacă într-o zi cineva îl va descoperi, îi voi spune: Ia de aici ce-ți place. Restul lasă-l pentru mine. Dana