Colț de suflet by Dana Popa

M-am gândit să stau puțin de vorbă cu viața. Nu să o cert. Doamne ferește! Doar să bârfim puțin. Că prea face ce vrea ea. Eu îi spun una, ea face alta. Eu îmi fac planuri, ea îmi schimbă traseul. Eu zic: La 50 de ani mă retrag. Viața: ...Aha... sigur... Și uite-mă, aproape 52, tot mergând la muncă.  Eu voiam să scriu. Viața m-a plimbat prin tot felul de locuri și experiențe înainte să mă lase să mă întorc la cuvintele mele. Eu voiam să fiu cineva. Viața mi-a spus: ...Mai întâi vezi cine ești... Și uite așa, după atâția ani, încă mă descopăr. Uneori mă uit la alții și mă întreb: De ce la ei a mers și la mine nu ? Apoi îmi aduc aminte că eu nu am primit scenariul lor. Eu îl am pe al meu. Și, sinceră să fiu, nici nu știu cine l-a scris. Eu sigur nu. Poate „bărbosul”. Poate Universul. Poate extratereștrii care ne-au trimis aici într-un experiment și ne-au uitat.  Cine știe? Dar dacă tot sunt aici, măcar să mă distrez. Să muncesc când trebuie. Să plec în vacanțe când pot. Să fac ma...

Cred că fiecare dintre noi așteaptă, măcar uneori, să fie văzut. Să primească o confirmare. Un „bravo”. Un „uite, ai reușit”. Poate chiar un mic impuls care să ne facă să mergem mai departe atunci când începem să ne îndoim de noi. Și eu am așteptat. Am vrut să fiu ca alții. M-am uitat la oameni care au reușit și m-am întrebat de ce la mine lucrurile nu s-au întâmplat la fel. Dar nu am putut să fiu ca ei. Și, cu timpul, am învățat să mă bucur pentru fiecare om care reușește. Indiferent în ce. Poate și-a dorit. Poate a avut noroc. Poate a muncit enorm. Poate viața l-a împins înainte. Nu știu. Știu doar că bucuria altuia nu îmi ia nimic din ceea ce sunt eu. Visul meu a fost să scriu. Am făcut școli care, în vremurile acelea, te făceau să crezi că viitorul va arăta într-un anumit fel. Că vei avea o carieră. Că vei ajunge undeva. Că viața va urma un plan. Dar viața... Viața are propriul ei drum. Poate noi ne facem hărți. Ne punem obiective. Ne imaginăm unde vom fi la douăzeci, la treizeci, ...

Uneori mă uit la ceea ce fac și mă întreb dacă va vedea cineva. Mandalele mele. Cuvintele mele. Gândurile pe care le așez aici. Uneori sunt câțiva oameni. Alteori mai mulți. Și, sincer, mă bucur de fiecare. Dar undeva, ascunsă bine în mine, există încă o dorință. Să mă descopere cineva. Să se oprească asupra unei mandale și să spună: „Uite ce frumos.” Să citească un text și să se recunoască într-un gând. Să vadă ceva ce eu am făcut și să simtă ceva. Nu vreau neapărat faimă. Cred că vreau doar să știu că ceea ce am creat a ajuns la cineva. Că nu a rămas doar în mine. Poate fiecare om care creează are undeva această dorință. Un pictor vrea să-i fie văzut tabloul. Un scriitor vrea să-i fie citită cartea. Un muzician vrea să fie ascultat. Iar eu... Eu vreau să fie văzute mandalele mele și să fie citite cuvintele mele. Și poate că este în regulă. Poate nu trebuie să-mi fie rușine că vreau să fiu remarcată. Pentru că, dincolo de dorința de a fi văzută, este dorința de a împărtăși. Iar până c...