Nu observăm timpul când trăim în grabă
Când eram mai tânără, credeam că schimbările mari se văd imediat. Credeam că bătrânețea vine brusc. Că oboseala apare dintr-odată. Că oamenii se pierd într-o singură zi. Dar nu e așa. Totul vine încet. Atât de încet încât aproape nu observi. Timpul nu aleargă. Doar noi suntem ocupați. Și între două dimineți grăbite, două zile de muncă și câteva „lasă că mâine”… trec luni. Uneori ani. Apoi ne uităm la noi și avem impresia că viața a fugit înaintea noastră. Dar poate viața nu a fugit. Poate doar am trăit-o pe repede înainte. Fără să ne privim suficient. Fără să ne ascultăm. Și poate de asta doare uneori timpul: nu pentru că trece, ci pentru că nu știm unde am fost cât timp a trecut. Dar încă suntem aici. Și poate că niciodată nu e prea târziu să ne întoarcem puțin către noi. Să încetinim. Să simțim. Să trăim mai prezent. Îmi trăiesc viața mai conștient. Dana