Nu mai alerg după mine
A fost o vreme când aveam impresia că sunt în urmă. În urmă cu visele mele. În urmă cu mandalele. În urmă cu scrisul. În urmă cu timpul. Mă uitam la oameni care păreau că au început mai devreme, au făcut mai mult, au ajuns mai departe. Și mă întrebam dacă nu cumva am ratat trenul. Dacă nu cumva, descoperind mandalele la 50 de ani, am ajuns prea târziu la propria mea poveste. Dar încep să cred că nu există întârziere. Există doar drumul fiecăruia. Poate că la douăzeci de ani nu aș fi avut răbdarea pe care o am acum. Poate că la treizeci nu aș fi înțeles ce înțeleg astăzi. Poate că tot ce am trăit până aici a fost pregătirea pentru omul care sunt acum. Și atunci... de ce mă grăbesc? De ce mă port cu mine ca și cum aș avea ceva de recuperat? Nu mai vreau să alerg după mine. Vreau să merg alături de mine. Să fac o mandală fără să mă întreb dacă va deveni celebră. Să scriu un text fără să mă întreb câți îl vor citi. Să beau cafeaua fără să mă gândesc la următorul lucru de pe listă. Să ...