Cât de mult din viața noastră trăim pentru noi?

 Uneori mă întreb cât din ceea ce facem într-o zi facem pentru noi și cât facem pentru ceilalți.

Ne îmbrăcăm într-un anumit fel pentru că așa se poartă.

Muncim pentru că trebuie.

Cumpărăm lucruri pentru că le au și alții.

Ne uităm la viețile altora și ne întrebăm de ce a noastră nu arată la fel.

Punem fotografii cu zâmbete și vacanțe.

Spunem că suntem bine.

Și uneori chiar suntem.

Dar oare câte dintre alegerile noastre vin cu adevărat din noi?

Când eram copil, nu mă gândeam dacă ceea ce fac este suficient de interesant pentru ceilalți.

Îmi plăcea ceva și făceam.

Îmi plăcea să mă joc, mă jucam.

Voiam să râd, râdeam.

Îmi plăcea un lucru, îl repetam până mă plictiseam.

Undeva pe drum am început să mă uit în jur.

Și poate că acolo începe complicarea vieții.

Începem să ne comparăm.

Să ne întrebăm dacă suntem destul de frumoși, destul de slabi, destul de bogați, destul de inteligenți, destul de realizați.

Și, fără să observăm, începem să trăim și pentru privirea celorlalți.

Eu însămi am făcut asta.

Am vrut să fiu remarcată.

Să vadă cineva mandalele mele.

Să citească cineva ce scriu.

Să simt că ceea ce fac contează.

Și nu cred că este ceva rău în asta.

Suntem oameni.

Vrem să fim văzuți.

Vrem să fim apreciați.

Dar poate că există o limită după care validarea celorlalți începe să ne fure bucuria noastră.

Pentru că dacă nimeni nu vede mandala, mai merită să o desenez?

Dacă nimeni nu citește textul, mai merită să scriu?

Dacă nimeni nu observă cât am muncit, mai contează?

Eu cred că da.

Pentru că unele lucruri trebuie să aibă mai întâi valoare pentru noi.

Poate că într-o zi cineva ne va vedea.

Poate nu.

Dar până atunci...

să nu uităm să ne vedem noi.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele forme de libertate:

...să faci ceva pentru că îți place, chiar și atunci când nu te privește nimeni...

Dana