Colț de suflet by Dana Popa

Fiecare face bilanțul anului ce a trecut și unii zambesc și sunt mulțumiți cu realizările finalizate, sau proiectele începute,alții își plâng de milă, fiind veșnic nemulțumiți. Dar eu, eu , of chiar eu ce bilanț, ce proiecte de viitor nu prea m-am ocupat de ele sub nici o formă pentru că am avut și am un contabil și un investitor care știe căt trebuie să realizez, unde trebuie să fiu și ce trebuie să fac. Eu mă ocup cu partea cea mai aromată, aceea de a trăi fiecare clipa la maxim fie ea la munca, în vacanță sau scriind. Cu ceva vreme în urmă îmi cântăream realizările să văd cât am facut din ce mi-am propus, apoi îmi împărțeam anul care urma în proiecte. Și toate astea până într-un final de an cănd am constatat că tot ce îmi propusesem să fac a fost combătut de alte planuri și surprinzător nu m-a deranjat că nu realizasem nimic din ce găndisem. Și atunci în mintea mea un beculeț a luminat și am înțeles că cel ce m-a creat îmi face bilanțul anual și orice mi-aș propune eu să fac, făr...

Noul an a început. Da a început cu peripeția ultimelor clipe din 2017. Pornesc cu, habar nu am cu ce picior am pășit când Big Ben-ul a ticâit în dans de artificii trecerea dintre ani. Eram prea ocupată cu nervii ce îmi curgeau prin vene și îmi provocau stări lacrimogene pentru că nu reușisem să ajung acasă nici măcar  la 12 ale ceasului din cauza metroului care se gândise că e mai bine să vină mai târziu decât trebuia.Era o singură stație,atât, o stație și metroul nu mai venea. Așa că știind că șansa de a trece în noul an, acasă lângă persoana dragă mie era deja compromis, am pornit pe jos. Și da când trecerea dintre ani s-a produs,eram în pas grăbit pe strada pustie uitâdu-mă la ultimele secunde ale anului cum se scugeau cu o viteză atât de mare de aveai impresia că pierde ceva. Așa că 00:00 era pe telefon, artificiile pe cer, sangele plin de nervi la mine în vene cerându-mi socoteală, soțul meu așteptându-mă acasă vesel cu mâncarea  pregătită și șampania ce aștepta să umple...

Ce simplu și la îndemâna oricui stă judecata. Judecăm fără să gândim prea mult. Judecăm și nu realizăm că în orice clipă putem fi în locul celor judecați de noi. Judecăm și uităm că avem copii, nepoți și sufletul nostru. Uităm de gunoiul ce îl avem în jurul nostru sau chiar de multe ori tronam pe el . Dar nu ne deranjează pentru că este al nostru și are moț. Nu îl vedem deci nici nu avem ce repara. îndrepta sau măcar să traim în el fără să aruncăm cu bolovani în cei din jur. Prin judecata noastră taiem aripile oamenilor ce trec pe lângă noi , ce poposesc pentru o secunda in viața noastră. Ridicăm o piatră și o aruncăm fără să gândim că de fapt și de drept suntem la fel de păcătoși ca și ceilalți. Fiecare își cară crucea fără să știe cât de grea este, ce întâmpină în calea lui spre nicăieri. Nu înțelegem că a judeca nu ajută pe nimeni și nu aduce nimic benefic sufletului, atât al tău cât și a celuilalt.De ce ne-ar interesa ce face vecinul, cu cine umblă , cu ce se îmbracă, ce mănânca. C...

         Plouă de dimineața cu bulbuci ,plouă continuu și mi-am adus aminte de copilăria petrecută la țară.  Ne trezeam dimineața cu chef de joacă și surpriza apărea când deschideam noi ușa la casă să mergem către bucătaria de vară și vedeam bulbucii de ploaie cum săreau de pe asfalt și de pe pamântul deja mustind de apă. Și vesele o luam la fugă spre bucătărie pe unde erau băltoacele cele mai mari și nici nu auzeam când bunica striga la noi să stam cuminți în casă ,să nu care cumva să ne atinga ploaia rece ca să răcim. Și ajungeam în bucatărie ude și vesele și cu o poftă de turte coapte pe plită dar găseam ligheanul cu aluat pentru gogoși și mirosea deja a turte și a placinte cu branză. Știa bunica ce și cum să faca pe vreme de ploaie ca să ne țina ocupate în casă. Și așa gust bun mai aveau toate în timpul copilariei și fiecare clipă era un mister ce trebuia descoperit și ne bucuram de cele mai mici și marunte lucruri și timpul se oprea ăn loc cu fie...

 Se facu ca eram pe acelasi drum de tara candva prafuit si cu multe pietre . cu praf ce trecea peste varful sandalutei ,cu copacii infrunziti si mereu cu adierea la ei sa ne racoreasca cate un pic in calatoria noastra spre casa. Soarele dogorea fiecare coltisor de natura, pasarile se scaldau in praful de pe drum, oamenii mergeau agale catre treburile lor zilnice. Era o zi inabusitoare de vara, o zi in care fetele cu parul bucalat si cu rosu in obrajori de la soare mergeau in pas vioi catre casa bunicilor alergand prin praful drumului dupa fluturi si ganganii. Ce amintiri imi trec acum prin fata ochilor parca mai ieri se intampla. Autobuzul oprea in deal iar de acolo aveam de mers cred ca jumate de ora , de strabateam satul in toala lungimea lui pana sa ajungem la casa mult iubita . Era un drum frumos plin cu amintirile prafuite si copacii acum batrani, de case pline de viata, acum apuse si imbatranite in spatele gardurilor, parca s-au garbovit de trecerea anilor, biserica candva ...

Prietenia, ce o fi prietenia ?  Incepe in clipa in care doua persoane se intalnesc, au aceleasi pasiuni, au ganduri si vise comune, incepand discutii si incercand sa sustina cat mai bine ideea. Si continua daca nu exista nici un interes din parte vreuneia din parti. Se prea poate ca una din parti sa puna suflet si sa creada ca ce ofera aia primeste, dar surprinzator, de multe ori nu primeste acelasi respect . De multe ori cand unul nu il mai poate folosi , sau nu mai poate b eneficia de pe urma celuilalt , presupusa prietenie se destrama. In unele cazuri se raceste incet si fara explicatii, in altele iese fum dupa un scandal incendiar, iar in altele efectiv dispare ca si cum nu ar fi exiatat. Prietenia adevarata , dupa mintea mea , sa spunem asa, este atunci cand chiar daca nu ai vorbit un an de zile, in clipa in care ai inceput discutia sa fie execat ca atunci cand ieri te-ai despartit. Nu mi se pare ok, in clipa in care suni, sau te intalnesti cu acea persoana sa te ia la intreba...

Atat de ciudate sunt unele sentimente ce mocnesc in adancul sufletului si atat de vulcanice si atat de greu de stapanit dar daca le scapi afara,daca vorbesti de ele se amplifica si nu le mai poti stapani se degenereaza de la una la alta si uite asa se transforma intr-un vulcan ce erupe si arde tot ce intalneste in cale cu lava lui otravitoare...asa ca mai bine sa mocneasca in interior sa torn liniste si zambete peste lava si poate incet se stinge si sufletul uita de taifunul ce s-a nascut fara voie ..