Colț de suflet by Dana Popa

 Nu știu exact când s-a întâmplat. Nu a fost într-o zi anume. A fost încet. Atât de încet încât nu am simțit. Am purtat haine elastice, lejere, comode. Și totul părea la fel. Până într-o zi… când am vrut să închei o cămașă. Și nu s-a mai închis. Atunci nu corpul m-a surprins. Ci lipsa mea de atenție. Nu m-am schimbat peste noapte. Doar nu m-am mai privit cu adevărat. Și în momentul ăla am înțeles ceva: E ușor să te îndepărtezi de tine când nu ești atent. Nu e despre vină. Nu e despre judecată. E despre conștientizare. Pentru că nu doar eu sunt așa. Mulți oameni ajung acolo fără să-și dea seama. Nu din nepăsare. Ci din obișnuință. Și poate… nu avem nevoie să ne criticăm. Poate avem nevoie doar să ne întoarcem la noi. Să ne uităm. Să simțim. Să fim atenți din nou. Atât. Dana

 Nu știu de ce am venit aici. Și nu simt că trebuie să știu. Câteodată spun „legământ”, dar nu ca să mă lege de ceva, ci pentru că sună frumos. Nu mă sperie necunoscutul. Nu mă sperie drumul. Orice experiență vine, o primesc. Cu bucurie sau ca lecție. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc. Și poate… nu trebuie să înțeleg totul. Poate e suficient să trăiesc. Dana

 Câteodată mă întreb… de ce oi fi venit eu pe pământ? Și în același timp, sunt recunoscătoare. Pentru viața pe care o am, pentru sănătate, iubire, împlinire, pentru tot ce trăiesc în fiecare clipă. Mulțumesc cerului, pământului, Universului… și chiar și „bărbosului” 😄 (cică Doamne Doamne are barbă… dar cine știe?) Nu știu în ce cred exact. Nu știu dacă există un „EL”. Poate sunt doar gânduri. Poate sunt extratereștri care ne-au creat, cum creăm noi roboți și le dăm task-uri. Cine știe… poate când am venit aici, am semnat un contract. Am plecat de undeva, ca să mă întorc cândva cu amintiri și experiențe. Nu știu. Dar știu că trăiesc. Și că simt. Și poate… asta e de ajuns. Existența mea are sens chiar în tăcere. Dana

 Cu mine sau fără mine, planeta continuă să trăiască. Soarele răsare fără să mă întrebe, ploaia cade fără să mă caute. Totul merge mai departe, ca și cum nu aș conta. Și poate… chiar nu contez în felul în care cred eu. Nu sunt centrul lumii. Nu sunt de neînlocuit. Și totuși… sunt aici. Respir. Simt. Trăiesc. Poate nu las urme în istorie, dar las urme în clipe. Într-o privire, într-un cuvânt, într-o atingere. Poate nu schimb lumea… dar schimb o stare. Un moment. Un om. Și poate… asta e tot ce contează. Existența mea are sens, chiar în tăcere.  Dana

 La St. Moritz nu m-am trezit într-o stațiune. M-am trezit în copilărie. Înconjurată de nămeți și ninsoare lentă. Un frig atât de plăcut încât nu îngheța, ci trezea. Am simțit o energie de recunoștință că am ajuns aici. Și o dorință clară de a reveni. Nu neapărat la St. Moritz. Ci la zăpadă. La iarnă. Dana

 St. Moritz m-a învățat ceva. Acolo unde luxul e la el acasă, eu m-am simțit bogată altfel. Bogată sufletește. Bogată pentru că am ajuns acolo din iubire și din drumuri făcute împreună. Am văzut priviri reci. Poate obosite. Poate prea preocupate de aparențe. Dar eu eram liniștită. Și asta mi-a fost suficient. Dana

 St. Moritz. Locul unde cei bogați se uită la tine ca la un sărac, iar cei săraci se uită la tine ca la un bogat. Un echilibru ciudat. Depinde din ce parte privești. Dana