De ce ne este atât de greu să spunem „nu”?

Nu pentru că suntem oameni răi.

Dimpotrivă.

De multe ori spunem „da” tocmai pentru că ne pasă.

Da, vin.

Da, te ajut.

Da, rezolv.

Da, mai pot.

Da, nu-i nimic.

Și tot spunem „da” până când într-o zi ne trezim obosiți și ne întrebăm de ce toată lumea are nevoie de noi, dar noi nu mai avem timp pentru noi.

Poate că am confundat bunătatea cu disponibilitatea permanentă.

Ne este teamă că dacă spunem „nu”, cineva se va supăra.

Că vom dezamăgi.

Că vom părea egoiști.

Că nu vom mai fi „omul bun” pe care ceilalți îl cunosc.

Dar oare un „nu” spus la timp este chiar ceva rău?

Poate că uneori „nu pot” este doar adevărul.

Nu pot astăzi.

Nu vreau.

Sunt obosit.

Am nevoie de mine.

Și nu cred că trebuie să avem întotdeauna o explicație complicată.

Am observat că oamenii care spun „da” foarte des ajung uneori să spună „da” și atunci când în interiorul lor strigă „nu”.

Și poate acolo începe supărarea.

Nu neapărat pe ceilalți.

Ci pe noi.

Pentru că am acceptat ceva ce nu voiam.

Am făcut ceva când nu mai puteam.

Am tăcut când voiam să vorbim.

Poate că ar trebui să învățăm că un „nu” nu ne face mai puțin buni.

Ne face oameni care au și ei limite.

Și poate că, uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem spune cuiva este:

„Te-aș ajuta, dar astăzi am nevoie să mă ajut pe mine.”

Nu știu dacă lumea va înțelege întotdeauna.

Dar poate că nu este nevoie să ne înțeleagă toată lumea.

Uneori este suficient să ne înțelegem noi. 

Dana