De ce avem nevoie să fim văzuți?

M-am întrebat uneori de ce ne dor atât de tare lucrurile pe care le facem și pe care nu le observă nimeni.

De ce ne bucurăm când cineva spune „ce frumos ai făcut”?

De ce ne place să ni se spună că suntem buni, că am reușit, că ne descurcăm?

Și de ce, atunci când nimeni nu spune nimic, apare undeva, în colțul minții, întrebarea aceea mică:

„Oare contează?”

Poate că toți avem nevoie, într-un fel sau altul, să fim văzuți.

Nu neapărat admirați.

Nu neapărat lăudați.

Ci văzuți.

Să observe cineva că ne-am străduit.

Că am obosit.

Că am făcut ceva cu drag.

Că am încercat din nou, chiar dacă prima dată nu ne-a ieșit.

Că în spatele acelui „sunt bine” poate au fost câteva zile în care nu am fost chiar atât de bine.

Trăim într-o lume în care suntem foarte ușor de văzut și, paradoxal, poate foarte greu de observat.

Punem o fotografie și apar inimioare.

Scriem ceva și apar aprecieri.

Facem ceva și așteptăm reacții.

Și uite așa ajungem să confundăm uneori a fi văzut cu a fi apreciat.

Dar nu sunt același lucru.

Poți avea sute de oameni care îți văd fotografia și niciunul să nu vadă omul din spatele ei.

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

Poți să faci un lucru extraordinar și să nu spună nimeni nimic.

Și atunci ce faci?

Renunți?

Poate că uneori da.

Și poate că aici este una dintre cele mai grele lecții pe care le avem de învățat: să continuăm să facem lucrurile care ne plac chiar și atunci când nu ne aplaudă nimeni.

Să desenezi pentru că îți place să desenezi.

Să scrii pentru că ai ceva de spus.

Să pleci într-o călătorie pentru că vrei să vezi lumea.

Să înveți ceva nou la 30, 40, 50 sau 70 de ani, chiar dacă nimeni nu este impresionat.

Să faci ceva doar pentru bucuria ta.

Pentru că, dacă avem nevoie permanent de confirmarea celorlalți ca să simțim că ceea ce facem are valoare, atunci le-am dat altora o putere destul de mare asupra vieții noastre.

Și poate că nu asta ne dorim.

Poate că, de fapt, nu avem nevoie să ne vadă toată lumea.

Avem nevoie să ne vadă cine trebuie.

Un om care să observe când nu suntem bine.

Un om care să se bucure sincer pentru noi.

Un om care să vadă efortul din spatele rezultatului.

Dar mai ales...poate că avem nevoie să învățăm să ne vedem noi.

Să observăm cât am crescut.

Câte lucruri am trecut.

Câte începuturi am avut.

De câte ori am spus „nu mai pot” și, totuși, a doua zi am mers mai departe.

Câte visuri am abandonat și câte altele au apărut între timp.

Poate că uneori ne uităm atât de mult după privirea celorlalți încât uităm să ne uităm la noi.

Și poate că întrebarea nu este:

„Mă vede cineva?”

Ci:

„Mă mai văd eu?”

Pentru că poate că aceasta este cea mai importantă privire dintre toate.

Și dacă astăzi nu mi-a spus nimeni că am făcut ceva bine...poate că pot să-mi spun singură.

Nu pentru că am nevoie să mă laud.

Ci pentru că, uneori, omul care ar trebui să observe cel mai mult cât ai dus în spate...ești chiar tu.

Iar dacă tot nu mă laudă nimeni... măcar să nu plec acasă fără să-mi dau eu o diplomă. 

Pentru participare la propria mea viață.

Și, sincer?

Cred că merit una.

Dana