Poate că nu trebuie să las nimic în urmă

De multe ori m-am întrebat ce rămâne după noi.

O casă?

O fotografie?

Un nume?

Un copil?

O carte?

Apoi mi-am dat seama că poate întrebarea este alta.

Poate nu contează cât rămâne.

Poate contează cum am trăit.

Dacă am iubit.

Dacă am râs.

Dacă am avut curajul să spun „îmi pare rău”.

Dacă am avut curajul să spun „mulțumesc”.

Dacă am privit un răsărit fără să ne uităm la ceas.

Dacă am mângâiat o pisică fără să ne grăbim.

Dacă am îmbrățișat omul drag încă o dată, deși credeam că știe deja cât îl iubim.

Poate urmele pe care le lăsăm nu sunt întotdeauna lucruri.

Poate sunt felul în care i-am făcut pe oameni să se simtă când au fost lângă noi.

Și atunci nu mă mai tem că voi pleca într-o zi.

Îmi doresc doar ca, până atunci, să trăiesc atât de sincer încât fiecare zi să lase o urmă, chiar dacă numai în inima mea.

Poate că aceasta este moștenirea cea mai frumoasă.

O viață trăită cu sufletul deschis.

Dana