Poate că nu trebuia să devin altcineva

 Toată viața am avut impresia că trebuie să ajung undeva.

Să devin ceva.

Mai bună.

Mai curajoasă.

Mai disciplinată.

Mai cunoscută.

Mai... ceva.

De parcă omul care eram în acel moment nu era suficient.

Și am alergat.

Nu mereu cu picioarele.

Uneori doar cu mintea.

După o variantă a mea pe care nici măcar nu o cunoșteam.

Și într-o zi m-am oprit.

Nu pentru că am găsit toate răspunsurile.

Ci pentru că am obosit să mă tot depășesc pe mine însămi.

Și atunci am văzut ceva simplu.

Poate că nu trebuia să devin altcineva.

Poate că trebuia doar să mă întâlnesc cu mine.

Cu femeia care se entuziasmează din lucruri mici.

Cu femeia care se emoționează și lăcrimează fără rușine.

Cu femeia care își pune întrebări despre Univers și apoi râde de propriile gânduri.

Cu femeia care încă visează.

Cu femeia care încă se miră.

Cu femeia care încă mai are ceva de spus.

Și mi-am dat seama că nu sunt în construcție permanentă.

Sunt deja întreagă.

Doar că învăț, puțin câte puțin, să mă văd.

Poate că asta înseamnă maturitatea.

Nu să ajungi la capăt.

Ci să încetezi să te porți cu tine de parcă ai fi mereu insuficientă.

Și să începi, în sfârșit, să-ți ții companie cu drag.

Nu mă mai caut. Mă însoțesc.

Dana