Nu m-am abandonat într-o zi

 Cred că asta doare cel mai tare.

Nu faptul că m-am schimbat.

Ci faptul că nu am observat când am început să mă las pe ultimul loc.

Nu s-a întâmplat într-o zi.

Nu m-am abandonat brusc.

A fost puțin câte puțin.

Un „lasă că merge”.

Un „nu am timp acum”.

Un „mă ocup mai târziu”.

Și acel „mai târziu”

a început să devină stil de viață.

Nu doar cu mâncarea.

Cu mine.

Cu corpul meu.

Cu liniștea mea.

Cu atenția pe care o meritam.

Și poate asta facem mulți dintre noi: ne pierdem încet

fără să ne dăm seama.

Până într-o zi când ne privim

și simțim că ne lipsim nouă înșine.

Dar partea frumoasă este că…

dacă te-ai îndepărtat încet,

te poți întoarce la tine la fel.

Nu prin ură.

Nu prin pedeapsă.

Ci prin gesturi mici.

Prin atenție.

Prin adevăr.

Prin blândețe.

Mă întorc la mine, pas cu pas.

Dana