Undeva in abis...

Am inchis trecutul intr-o cutie stralucitoare,atat de stralucitoare incat la soare te puteai uita dar la trecut ba ...si apoi priveam spre linia orizontului stiind ca acolo e viitorul si cum linia orizontului nu se poate atinge niciodata doar se zareste daca nu e ceata mi-am dat seama ca viitorul e doar visul ce il am si m-am trezit traind in necunoscut,acest necunoscut straniu,cand rece ,cand cald ,cand plin de stralucire cand intunecat ,confuza si totusi plina de incredere paseam pe un taram necunoscut si pe care nu traisem pana acum pentru ca mintea imi era plina de trecut iar privirea atintita spre viitor...si deodata m-am trezit in prezent,in realul ce il traiam ,unde sacalii te mangaie cu vorbe apoi te inhata si te inghit devorandu-te incet si sigur,unde nu ai decat amagirea ca e bine si totusi supravietuiesc dar asa cum se spune nu Moartea e tragica doar faptul ca multi sunt morti vii ,asa cum poate incet devin si eu.
Incet interiorul devine sactuar al sufletului sau poate un subred mormant unde cu fiecare durere se stinge o luminita,unde cu fiecare cuvant faclia vietii se stinge si cand ajungem la final suntem goi si reci si ultima faclie ce mai sclipeste in ochi cedeaza in fata mormintelor interioare cu inscriptii pe fiecare cruce..aici o vorba m-a stins,in spatele acestei cruci e o iubire ce nu a reusit,aici unde e piatra si lacrimi multe e un suflet pierdut si uite asa devenim un mort viu ,un cimitir de durere .Parca era mai frumos cand traima cu amintirile din trecut si visele din viitor,nu mai vedeam durerea moarta a prezentului.
Dana Popa